|
|
Despre stres, concept care a generat şi generează în continuare destule controverse şi nedumeriri, s-au publicat, după introducerea lui în ştiinţă de către Selye, o multitudine de articole şi monografii, estimate la 120.000 până în 1981. Cu toate acestea problematica stresului, în special a celui psihic, continuă să anime atât atenţia specialiştilor, cât şi a maselor largi, termenul de stres fiind ancorat puternic şi în limbajul cotidian.
Acest capitol reprezintă o încercare de a prezenta succint câteva perspective moderne de abordare a problematicii legate de stres.
1. Etimologie. Repere istorice
Nu se cunoaşte exact când a fost folosită pentru prima dată noţiunea de stres în limbajul psihologic, diferite surse indicând ani diferiţi, dar cert este faptul că conceptul a cunoscut o răspândire rapidă datorită teoriei lui H. Selye.
Webster's Encyclopedic Unabridged Dictionary of the English Language explică etimologia cuvântului "stres" ca provenind parţial din abrevierea cuvântului englezesc "distres", parţial din cuvântul "estrece" din vechea franceză, ce aveau înţelesurile de "constrângere, suferinţă", şi derivate din latinescul "strictus", participiul trecut a lui "stringere", cu înţelesul de "a trage (din) greu". Termenul de "stres" desemnează o serie de substantive înrudite ca înţeles dar cu nuanţe ce pot diversifica sensul: încordare, presiune, povară, forţă, efort, solicitare, tensiune, constrângere etc.
Aşa cum observă mai mulţi autori, toate organismele vii există în virtutea legităţii adaptării, fenomen sesizat pe plan istoric cu mult înaintea celui de stres, ultimul fiind văzut adesea atât drept sursă cât şi consecinţă a unei adaptări prin mecanisme de apărare rămase primitive şi inadecvate vieţii contemporane.
Încă Hippocrate, susţinut mai recent de Cl. Bernard (1878-1879)[14] ş.a., vehiculează ideea privind capacitatea organismului de a-şi menţine constante condiţiile interne de viaţă, idee dezvoltată de fiziologul american Walter B. Cannon care introduce termenul de "homeostazie" ce indică această capacitate. Cannon demonstrează existenţa numeroaselor mecanisme homeostatice specifice de natură fiziochimică, enzimatică, endocrină şi nervoasă, mecanisme ce protejează organismul contra unor agenţi perturbanţi.
Considerat ca fiind cel mai important precursor al teoriei stresului, Cannon studiază reacţiile organismului în situaţii de urgenţă şi în particular reacţia cunoscută sub numele de "fight or flight". Datorită acestei reacţii, oamenii, ca şi animalele, vor alege între a lupta sau a încerca să fugă de situaţia care devine ameninţătoare pentru ei. Cannon dovedeşte experimental rolul secreţiei de adrenalină în adaptarea organismului la stimulii din mediu în situaţiile de urgenţă (emergency reactions)
O contribuţie importantă la problematica adaptării, şi indirect a stresului, au adus-o şi alţi oameni de ştiinţă, printre care fiziologul rus I. P. Pavlov, care descoperă mecanismele de apărare prin reflexe condiţionate, cu funcţie anticipativă S. Freud cu teoria sa despre nevroza defensivă şi mecanismele inconştiente de apărare psihologică, grupul condus de B. G. Ananiev care relevă existenţa unor tendinţe divergente de evoluţie a indicatorilor neurovegetativi în starea de emoţie, tendinţe puse în legătură cu predominarea la nivel individual a reglajului simpatic sau parasimpatic ş.a.
2. Sindromul general de adaptare
În 1936, fără a menţiona încă termenul de stres, H. Selye publică un articol despre tendinţa organismului de a reacţiona stereotip la diferiţi agenţi chimici, fizici şi biologici, descriind această tendinţă sub denumirea de "sindrom general de adaptare" (SGA) (cit. [14, p. 21]), ea cuprinzând totalitatea mecanismelor nespecifice (considerate astfel tocmai pentru că ele apar la oricare dintre agenţii declanşanţi menţionaţi), capabile să asigure mobilizarea resurselor adaptative ale organismului în faţa agresiunii care-i ameninţă integritatea morfologică sau a constantelor sale umorale. Geneza conceptului de sindrom general de adaptare este legată de observaţia lui Selye că boli complet diferite, dincolo de manifestările specifice, au un corolar de manifestări comune: stare generală alterată, inapetenţă, tulburări digestive, dureri articulare şi musculare, febră etc.
Selye descrie trei stadii distincte ale evoluţiei sindromului general de adaptare
1) stadiul reacţiei de alarmă, care cuprinde două faze: de "şoc" şi de "contraşoc";
2) stadiul de rezistenţă (de revenire sau de "contraşoc prelungit" ;
3) stadiul de epuizare.
În faza acută de şoc a reacţiei de alarmă rezistenţa generală a organismului scade sub cea medie. Dacă agentul nociv este foarte intens şi/sau incompatibil cu viaţa, survine moartea, iar dacă organismul supravieţuieşte se instalează faza de contraşoc, când are loc mobilizarea generală a forţelor de apărare ale organismului până la instalarea unei stări de rezistenţă cu caracter adaptativ şi corespunzătoare situaţiei date, capacitatea de rezistenţă a organismului crescând peste medie. În stadiul de rezistenţă organismul pare că s-a adaptat la situaţie, comportându-se relativ normal dar cu persistenţa modificărilor din faza de contraşoc a reaciei de alarmă. Stadiul de epuizare se dezvoltă în cazul în care agentul nociv continuă să acţioneze iar adaptarea, obţinută cu preţul reacţiilor de contraşoc prelungit, nu mai poate fi menţinută. Rezistenţa scade din nou sub medie, iar îndată ce resursele se epuizează viaţa încetează.
Selye explică caracterul trifazic al SGA prin faptul că "energia de adaptare" a organismului este finită şi epuizabilă. El menţionează o energie de suprafaţă, reversibilă, şi o energie de profunzime, finită. Acest stoc de energie de adaptare nu este măsurabil, dar diferă în limite largi de la individ la individ.
Trebuie menţionat faptul că în legătură cu valabilitatea schemei SGA ca presupus mecanism unic al adaptării şi întroducerea noţiunii de "energie de adaptare" ca forţă vitală, consumabilă, presupusă a fi programată genetic într-o cantitate fixă şi nemăsurabilă au fost formulate mai multe obiecţii şi critici argumentate.
3. Definirea conceptului general de stres
Orice situaţie care solicită mecanismul de adaptare creează stres, fenomen pe care Selye îl defineşte ca fiind orice răspuns al organismului consecutiv oricărei cerinţe sau solicitări exercitate asupra organismului de către un evantai larg de agenţi cauzali - fizici, chimici, biologici, psihici etc.. În cazul acţiunii de mai lungă durată a agentului stresor acest răspuns îmbracă forma SGA, putând - în caz extrem - parcurge toată gama modificărilor SGA şi suprapunându-se complet pe toată "suprafaţa" acestuia. Un aspect vizat de criticile formulate la adresa teoriei lui Selye este accentul exagerat pus pe nespecificitate şi neglijarea elementelor specifice. Astăzi reacţiilor nespecifice le sunt adăugate şi cele trei tipuri de specificitate: de situaţie, de personalitate şi de răspuns.
Alăturat termenului de stres, Selye introduce şi noţiunea de "boală de adaptare". El recunoaşte că nu există boală a cărei unică şi exclisivă cauză ar fi stresul. Dar un stres prea puternic poate determina prăbuşirea mecanismelor de apărare ale organismului.
Tentativele contemporane de definire a stresului în general (indiferent de natura sa: fizică, biologică sau psihicăau condus la o diversificare de sensuri ale cuvântului "stres",înţeles ca:
a) element al lumii externe inductor al unei reacţii de constrângere intensă a fiinţei umane;
b) proces reacţional fiziologic indus de aceste agresiuni exterioare;
c) dezechilibru dintre exigenţele exterioare şi posibilităţile organismului de ale face faţă.
Iamandescu concluzionează asupra conceptului general de stres că el reprezintă o stare de tensiune a întregului organizm (atât compartimentul somatic, cât şi cel psihic) apărută în cadrul unui dezechilibru marcat între solicitări (ale mediului) şi posibilităţi (ale organismului).
În calitate de componente fundamentale ale stresului apar:
a) stresorii (sursele de stres);
b) reacţiile la stres şi/sau consecinţele lui;
c) particularităţile individuale care mediază comportamentul în stres.
Simptomele stresului pot fi clasificate în:
a) fizice (dureri de cap, tulburări cardiovasculare, deficienţe gastrointestinale, alergii, probleme dermatologice, tulburări ale somnului şi cele ale respiraţiei etc.);
b) psihologice (probleme emoţionale şi cognitive, precum, insatisfacţia muncii, depresia, anxietatea, plictiseala, frustrarea, izolarea, resentimentul etc.);
c) comportamentale: a) cele referitoare la persoană (evitarea lucrului, utilizarea alcoolului şi drogurilor, pofta exagerată sau diminuată de mâncare, agresivitatea faţă de colegi sau membrii familiei, probleme interpersonale etc.); b) cele cu impact organizaţional (absenteism, fluctuaţie profesională, predispoziţie spre accidente, productivitate scăzută etc.).
4. Tipuri şi forme de stres
În literatura de specialitate sunt descrise mai multe forme de stres: stresul ambiental, având ca factori principali zgomotul, căldura/frigul, trepidaţiile, poluarea aerului, radiaţiile etc.); stresul gravitaţional, având ca factori principali imponderabilitatea şi acceleraţia; stresul urban, având ca factori principali zgomotul, aglomeraţia, poluarea; stresul hiperbar, având ca factor principal presiunea atmosferică ridicată; tehnostresul, având ca factor principal excesul informaţional; stresul prenatal şi neonatal, având ca factor principal hipoxia; ş.a.
Selye descrie stresul ca având patru variaţii fundamentale, dispuse pe două dimensiuni: distresul vs. eustresul şi hiperstresul vs. hipostresul. Termenul de "eustres" desemnează nivelul unei stimulări psihoneuroendocrine moderate, optime, care menţine echilibrul şi tonusul fizic şi psihic al persoanei, starea de sănătate şi induce o adaptare pozitivă la mediu. Stresul ce depăşeşte o intensitate critică, a cărei valoare variază în limite largi de la individ la individ, este desemnat prin termenul de "distres". Distresul este provocat de supraîncărcări, suprastimulări intense şi prelungite, care depăşesc resursele fiziologice şi psihologice personale, rezultând scăderea performanţei, insatisfacţie, tulburări psihosomatice şi fizice (Thoits, Hannam, 1979; Ursin, Murison, 1984, cit. [14, p. 25]. Termenul de "hiperstres" desemnează un nivel de suprastimulare ce depăşeşte limitele adaptabilităţii ducând de la suprasolicitarea mecanismelor adaptative până la epuizarea lor, în vreme ce termenul de "hipostres" desemnează un nivel de substimulare ce duce la o lipsă de auto-realizare manifestată prin imobilitate fizică, plictiseală şi deprivare senzorială.
Clasificarea lui Selye este completată de alţi autori cu alte tipuri de stres şi agenţi stresori, utilizând variate criterii. Astfel, se diferenţiază stresul acut sau de scurtă durată (durează minute, ore) şi stresul cronic sau de lungă durată (durează zile, luni); stresul cumulativ (longitudinal) şi stresul multiplu (transversal) sau independent; stresori majori, minori şi potenţiali; stresori centrali şi periferici; stresul informaţional; stresori cu acţiune continuă şi respectiv discontinuă, intermitentă, iar pe de altă parte, stresori unici sau repetaţi; agenţi fizici şi psihologici sau mentali şi sociali, existând şi forme combinate.
|
|
